Frânturi dintr-o revoluţie trăită

______________________________________________________________________
Every year, the anniversary of the Romanian Revolution of 1989 makes (some of) the news in December. Lots of memories are evoked, lots of people recount them in detail. Well, some of us do not remember all the details, but only fragments of those bloody days. 
_____________________________________________________________________

Doamne, ce îi invidiez eu pe domnii ăştia de la televizor, care îşi aduc aminte în cele mai mici amănunte zilele Revoluţiei din '89! Cu date şi ore şi ce au făcut în amănunt la datele şi orele alea...

Amintirile mele din zilele acelea nu sunt nicidecum atât de exacte şi limpezi.

Nu ştiu exact, de exemplu, la ce oră am ieşit în stradă, pe 21, cu tata şi fratele meu, la Universitate. Ştiu că era după-amiază, după spargerea mitingului din Piaţa Palatului, de care aflasem de la mătuşa mea, care tocmai fusese prin centru. Voise să treacă pe la Biblioteca Americană, să lase nişte cărţi, dar Batiştei era blocată de "antitero". A trecut pe la noi să lase cărţile şi să ne spună că "gata, a început". Nu ştiu dacă a zis "revoluţia", ştiu doar că a fugit pe uşă strigând "Jos Ceauşescu" şi am înţeles că, într-adevăr, a început... Începuse un sfârşit prea mult aşteptat.

Ştiu că, înainte de asta, eram cu sor-mea – care încă nu împlinise un an –  în Parcul Tineretului, de unde am auzit în depărtare claxoane de maşini şi clopote de biserică şi m-am bucurat nespus. Tocmai se dăduse cu o zi în urmă la Vocea Americii un apel către români să sune fiecare din ce poate la o zi şi o oră anumită. Dar uite că nu mai ţin minte dacă acele claxoane şi clopote au sunat pe 21 sau pe 20. Nici la ce oră. De fapt, în fiecare an când mă uit la documentare şi emisiuni despre Revoluţie şi văd că nimeni nu aminteşte de asta, încep să mă îndoiesc că amintirea asta e reală... 

Mai ţin minte că pe 21, seara, începuseră soldaţii să tragă în aer cu trasoare. Nu vedeam soldaţii, doar luminile trasate pe cer de ei. Atunci am aflat şi eu ce sunt trasoarele, mi-a explicat tata. Nu mi-a fost frică nici o clipă, strigam "Jos Ceauşescu!", "Jos comunismul!" cu o poftă prea îndelung suprimată. Şi credeam că armata e cu noi, în ciuda sau tocmai din cauza Timişoarei, mi se părea absolut logic şi de bun-simţ să nu continue ce începuse acolo, deşi încă nu dăduse Milea ordinul să treacă de partea populaţiei. Abia a doua zi avea să-l dea, după care avea să fie "sinucis". Am fost convinsă atunci şi încă sunt convinsă până azi că a fost "ajutat" să se sinucidă. 

Într-un târziu, chiar înainte să se tragă în plin, ne-a dus tata cu forţa acasă, pe mine şi pe frate-meu: "Ăştia aşteaptă să se închidă la metrou şi apoi o să tragă pe bune".  Avea sentimentul că va ieşi "urât" şi nu-şi putea asuma acest "urât" cu noi alături. Ne-a dus acasă, apoi s-a dus înapoi, la Universitate, împreună cu toţi vecinii de cartier. Mă rog, aproape toţi. 

Tata nu ne-a povestit mai nimic de noaptea aia. Ne-au mai povestit una-alta vecinii şi prietenii cu care a fost acolo. Nu-mi amintesc mare lucru nici din spusele lor, doar un singur lucru mi-a rămas clar în minte până azi: că la un moment dat nu mai aveau unde să se ascundă din faţa gloanţelor şi s-au trântit la pământ. Atât.

Şi mai ţin minte că a doua zi, pe 22 - cred că până în prânz - am auzit de departe scandări nedesluşite. Am coborât în stradă şi am urmărit un marş lung al muncitorilor de la IMGB, care se îndreptau spre centru. Am strigat cu ei, i-am aplaudat împreună cu vecinii cu care coborâsem şi i-am invidiat pe cei care s-au alăturat marşului. Eu m-am întors, căci o aveam pe surioara mea în grijă.

Însă spre seară am golit cu mama frigiderul şi, în ciuda interdicţiei tatei (pe care nu ştiu ce şi cum l-am păcălit şi l-am lăsat cu sor-mea acasă), ne-am dus la Televiziune, unde am împărţit soldaţilor tot ce pregătisem pentru sărbători. Mi-aduc aminte de feţele lor obosite - apărau intrarea la metrou. De fapt, mai toţi erau trântiţi pe scări, frânţi de oboseală şi de foame. Nebărbieriţi, murdari, întunecaţi. Singura lor preocupare părea să fie puştile, pe care le îmbrăţişau ca pe nişte odoare. Arătau, cu toţii, foarte bătrâni. Şi parcă să zic că era un pic mai frig decât în seara precedentă, cea de joi.

Acolo, la Televiziune, am mărşăluit cu mulţimea printre gloanţe. Din dreapta trăgeau soldaţii care apărau Televiziunea, în stânga erau nişte vile din care trăgeau securiştii. La o rafală mai puternică de gloanţe, mama s-a tras spre dreapta, către o străduţă goală, întunecată şi, ciudat, liniştită. "Nu pe-acolo, doamnă" – a strigat cineva – "că acolo e-un cuib de securişti care trag!". Mă rog, aşa ceva. Am simţit spaima din tonul omului mai degrabă decât sensul şi, înainte să-şi termine vorba, am tras-o pe mama cu toată forţa înapoi, tocmai la timp din faţa unui glonţ. După acel moment nu-mi mai aduc aminte nimic. Nu ştiu nici când, nici cum am ajuns acasă. Ştiu doar că era noapte târziu şi mă bucuram că suntem amândouă întregi. Nici nu mai ştiu dacă ne-a certat tata.

În rest... nici o întâmplare anume, exactă, precisă, ore, date, amănunte... nu-mi mai aduc aminte decât sentimente multe care mi se zbăteau în piept toate deodată, amestecate, tumultuoase... bucuria, euforia, sentimentul unic al unei eliberări pe care nu credeam s-o trăiesc vreodată,  emoţia, freamătul mulţimii, strigătele izbucnite parcă dintr-un singur piept, dintr-un singur suflet mare, comun şi bun, sentimentul de unitate, de comuniune, de FRĂŢIE şi LIBERTATE.

Şi liniştea de Crăciun. Bradul din acel an mi-l amintesc ca pe unul magic, cel mai frumos din viaţa mea.